Zu den verwendeten Fotos:
Alle auf diesen Seiten verwendeten Abbildungen entstammen dem Fotoband:
” La Roumanie des quatre saisons -
Le Maramures photographié par Kosei MIYA” , Paris 1997

Kontakt:
4-2-7 Nishi Oghiminami, Sughinami - W, Tokyo, Japan
eMail: utopia@i-2000.com

"Zambeam eu, zambeau si ei. Si uite asa, am inceput sa comunicam” - A aparut de curand la Editura "Humanitas”, in exceptionale conditii grafice, albumul dvs. fotografic intitulat "Maramures”. Spuneti-ne, d-le Miya Kosei, cum a inceput dragostea dvs. pentru acest taram romanesc? Cum si cand ati descoperit Maramuresul?

- Am ajuns in Maramures inca de la prima mea vizita in Romania, in anul 1965. Eram in drum spre Paris. M-am oprit la Moscova si un prieten m-a sfatuit sa trec si prin Europa de Est, prin Romania, si mi-a si platit biletul pana la Iasi. Aici a inceput povestea cu Romania. In loc sa stau cateva zile, am stat trei luni, am amanat mereu plecarea, nu ma mai puteam desparti de aceste locuri. S-a mai intamplat ceva atunci, ce m-a impresionat mult. In gara, in Iasi, m-am asezat pe o banca sa ma odihnesc si am vazut imediat cum oamenii care asteptau trenul se uitau la mine curiosi. Sigur ca eram o aparitie ciudata pentru multi dintre ei, poate ca unii nici nu mai vazusera alti orientali pana atunci. S-au adunat in jurul meu, la inceput cu sfiala, apoi cu mai mult curaj, si au inceput sa vorbeasca. Pana la urma, ne-am inteles cat de cat, eu stiam franceza, unii dintre cei care erau langa mine stiau si ei cate ceva si uite-asa, a

- Care dintre obiceiurile maramuresenilor v-a impresionat in mod deosebit?

- Am participat la peste 60 de nunti, la zeci de inmormantari, am vazut "Ruptul sterpelor”, "Sambra oilor”, "Tanjana”. Dar ceea ce m-a socat este un obicei pe care l-am vazut pentru prima oara in satul Nanesti, un obicei pe care nu l-am intalnit nicaieri in alta parte pe unde am umblat - este vorba de "Nunta mortilor”. Exista ceva asemanator in Japonia, dar intr-o forma mult mai simplificata, adica la inmormantare omul este imbracat in hainele pe care le-a purtat la nunta. In Maramures traditia e mult mai complexa, nunta se-ntalneste cu moartea, bucuria se amesteca in tristete, intreaga natura este partasa la acest fenomen, omul este vazut ca o parte dintr-un intreg, dintr-un sistem. Poate ca mandria si independenta morosenilor vin si din constiinta integrarii lor in acest sistem. Siguranta lor, faptul ca dau mereu impresia ca traiesc in centrul lumii mi-au descoperit optimismul si dragostea lor de viata, bucuria de a trai plenar, de a se bucura de tot ceea ce-ti este menit de-a lungul vietii. Ritualul inmormantarii este in Maramures ca o piesa de teatru, in care un rol important si interesant il are preotul. Pe de-o parte, el vorbeste in numele celui mort, atunci cand, in momentul "iertaciunilor”, isi cere iertare de la cei vii pentru unele greseli din timpul vietii, pe de alta parte, tot el, preotul, vorbeste in numele celor ramasi, care-l plang pe cel mort. Preotul este legatura intre vii si morti, intermediarul intre cele doua lumi.

800 m2 de fotografii romanesti la Paris

- In anul 1997, la MusEe de l'Homme din Palais de Chaillot de la Paris, Japonia trebuia sa-si sarbatoreasca Anul sau international in Franta. In loc sa fie prezentate obiceiuri, traditii, aspecte ale culturii si civilizatiei japoneze, organizatorii au fost de acord cu o expozitie de fotografii realizate in Maramures, de dvs. Cum i-ati convins pe francezi si pe oficialii japonezi sa accepte acest "schimb” si sa sustina expozitia "La Roumanie des quatre saisons. Le Maramures photographiE par Kosei Miya”?

- Morosenii din fotografiile mele i-au convins. Am trimis acum sase ani fotografiile la Paris si am spus ca vreau sa fac o expozitie. Dupa ce le-au vazut, cei de la MusEe de lÕHomme au fost imediat cuceriti de lumea pe care eu le-am prezentat-o si au fost de acord, dar stiti dvs. cum sunt francezii: cafelute, discutii, dragoste, birocratie, lucrurile tot intarziau si nu se intampla nimic, oricate scrisori trimiteam eu din Japonia. Imi raspundeau politicos, admirandu-mi munca, imi spuneau ca imaginile fotografiate de mine se puteau intalni si in Franta de acum 200 de ani si ca expozitia mea ar avea un impact deosebit mai ales asupra tinerilor care trebuie sa invete trecutul pentru a cunoaste viitorul. Si cam atat. Am devenit foarte nervos, vazand ca lucrurile taraganeaza si i-am scris direct presedintelui Jacques Chirac. Astfel ca la interventia lui personala, cu donatiile primite din partea guvernului francez si a unor fundatii culturale din Japonia, am reusit sa aduc peste 800 m2 de imagini din Maramures la Paris. Expozitia a avut un succes enorm; in loc de sase luni, cat era prevazut, a tinut aproape un an, a fost vizitata de peste un milion de oameni. Sunt convins ca macar o parte din ei, daca nu toti, au inteles mesajul desprins din aceste imagini: avem datoria sa transmitem generatiilor ce vin mostenirea etnografica si folclorica a fiecarui colt de lume, cu atat mai mult a unor zone atat de pure cum este Maramuresul.

- Cred ca ati observat si dvs. la ultimele calatorii in Maramures ca, din pacate, incep sa se piarda multe obiceiuri, ca nu se mai pastreaza toate traditiile, ca arhitectura caselor se modernizeaza, pierzandu-se elementele specifice zonei, ca nu se mai poarta costumele populare. Ce e de facut?

- Transformarile apar de la an la an si e normal sa fie asa. Morosenii pleaca la oras sau chiar in alte tari, la lucru, si se intorc de acolo cu tot felul de idei, pe langa bani. Daca ar fi inteligenti, cu banii pe care-i aduc si-ar reface gospodariile din lemn, ar renunta la portile de fier, pentru ca lemnul e materialul lor traditional. Mai sunt localitati ca Harnicesti, Sat Sugatag Budesti, Berbesti, Breb, Sarbi in care se pastreaza traditiile si portul, chiar daca nu in toate familiile. Nu ne putem opune evolutiei acestui fenomen, dar putem dirija prin scoala, prin instruirea familiilor adoptarea acelor fenomene care continua specificitatea unei zone. Si in Japonia a aparut acest fenomen de pierdere a traditiilor, si asta, in primul rand, datorita vitezei in care traim, a lipsei de timp, a faptului ca muncim, suntem prea ocupati pentru a mai tine cont de trecutul nostru. E o mare greseala! Muzeele, festivalurile folclorice nu mai reusesc sa redea atat de autentic un fenomen cultural popular, ele reconstituie doar la modul comercial, sofisticat ceea ce altadata era traire, viata autentica. Noi suntem niste fericiti ca mai putem vedea in Maramures traditii stravechi, izvorate din experienta milenara si din intelepciune.

- Le-ati spus aceste lucruri si taranilor maramureseni? Oare sunt ei constienti de marea bogatie spirituala ce se ascunde in aceste traditii si obiceiuri?

- Eu povestesc mult cu oamenii cu care ma intalnesc, am multi prieteni in Maramures. In luna aprilie, voi reveni pentru lansarea albumului in Maramures, si-abia astept, caci mi-e tot mai dor de mosii intelepti de acolo, de locuri, de baba Nita din Oncesti, de vrajitoarea Maria Vantului din Botiza, de altii si altii cu care ma simt ca-n familie. In anul 2002 se implinesc 100 de ani de relatii diplomatice intre Romania si Japonia. Vor fi multe maifestari si evenimente culturale, expozitii. Voi avea si eu cateva expozitii si la Tokio, si in Romania, iar imaginile mele "vorbesc” tocmai despre aceasta mostenire a noastra, a tuturor: "Maramuresul - oaza de viata arhaica, plina de farmec, in mijlocul unei civilizatii nivelatoare”. OTILIA TEPOSU

Date biografice
- Miya Kosei s-a nascut in 1937 la Tokio, intr-o familie de artisti (mama, care are acum aproape 90 de ani, este o poeta binecunoscuta si des premiata in Japonia, tatal este dramaturg).
- A studiat literatura, arta, istoria, etnologia, sociologia.
- In 1965 a ajuns pentru prima oara si in Romania si este entuziasmat de Maramures (a facut 108 calatorii de documentare in aceasta zona).
- A publicat 6 volume de eseuri, lucrari documentare si albume de fotografii despre Romania.
- Ultimul volum, "Maramures”, a fost publicat cu sprijinul Ministerului Culturii, al Consiliului Judetean Maramures si al Editurii "Humanitas”.

Un scotian, James Christian Brown, s-a stabilit definitiv in regiunea maramuresenilor

Muzeul Taranului Roman a organizat o tripla lansare de carte, doua apartinand Editurii Humanitas, carti care au starnit un mare interes. Evenimentul principal a fost, cu siguranta, lansarea albumului "Maramures" cu fotografiile lui Kosei Miya insotite de textul Irinei Nicolau si grafica Ioanei Dragomirescu Mardare.
Albumul este o veritabila monografie in imagini a oamenilor si locurilor "care se afla intr-un capat ascuns al Europei, dar ai carui locuitori dau impresia ca traiesc ca si cand s-ar afla in centrul lumii", spune autorul.
Miya s-a nascut in 1937, la Tokyo. A studiat literatura, arta si istoria, precum si etnologia, economia si sociologia. Eseist si autor de lucrari documentare, si-a inceput cariera la revista "Weekly Book Review", unde a lucrat intre 1958 si 1964. In afara de ziarist sau fotograf, Miya a publicat carti de poezie, proza, povestiri pentru copii, documentare.
La conferinta de lansare a albumului au vorbit despre fotograf Gabriel Liiceanu, parintele Iustin Marchis si Irina Nicolau. Tonul bucolic al intalnirii a fost dat de Ion Zubascu, care a cantat melodii de pe Valea Izei.
Peste 400 de oameni au venit sa-l vada cu ochii lor pe fotograful japonez cu vesnicul sau aparat atarnat de gat. Kosei Miya le-a spulberat cliseul prin vorbirea sa stangace si simpla, dar sincera, prin fidelitatea cu care vine in Romania de 35 de ani. Atasamentul fotografului de tara noastra se recunoaste prin cele doua albume precedente "Rumanian Rhapsody" (1986) si "Europa Orientals" (1991). Miya a tinut sa arate Occidentului imaginile care l-au marcat in Maramures. Timp de patru ani el s-a luptat cu birocratia franceza, apeland si la ajutorul lui Jaques Chirac pentru a deschide o expozitie la "Musée de l’homme" cu tema Maramures. Japonezul a ajuns accidental in Romania in anul 1965, crezand ca aici nu va face decat un popas in periplul sau prin Europa. Curand Miya a descoperit "o ciudata senzatie de déjà vu, pe care a legat-o de amintirea "zonei rurale din nord-estul Japoniei, acum jumatate de secol". Intr-o Romanie guvernata de comunism Miya nu a fost lipsit de piedici si sicane, insa norocul sau a fost ca Maramuresul nu era colectivizat, iar taranii din zona preferau "sa nu vada, sa nu auda si sa nu comenteze", continuand sa se comporte asa cum stiau ei de veacuri. Ochiul de strain al lui Miya a descoperit in "acel frumos an 1965" o lume in care obiceiurile si traditiile sunt aceleasi de veacuri si care par sa creeze o misterioasa legatura intre cer si pamant, o lume in carefrumosul se regaseste in lucruri simple ca blana de oaie, factor-cheie in viata maramureseana, sau prin "arhitectura gotica romaneasca", realizata prin constructiile din lemn de brad. Nu intamplator, Miya si-a botezat fiul Hkuyo care, in traducere, inseamna Oita.
Liiceanu spune despre Miya ca atunci cand acesta se simte in largul sau, traieste o relatie naturala, primordiala. Asa se face ca el era intampinat de romani cu salutul lor specific: "Bine ai venit acasa", iar japonezul se simtea ca atare uitand parca de orice apartenenta rasiala. "A intrat in viata acestor oameni ca si cum viata lui ar fi fost din capul locului dedicata intalnirii. Numai un om cu incredere in oamenii primordiali ai Maramuresului poate sa realizeze un asemenea album". Intamplarea face ca albumul sa beneficieze si de o traducere in limba engleza facuta de James Christian Brown. Asemenea lui Miya, scotianul Brown a ajuns intamplator in Romania in 1993, pentru ca treptat sa se indragosteasca de Maramures. Acum doi ani Brown s-a stabilit definitiv in aceasta regiune. Filozofia care sta in spatele fotografiilor maramuresene este aceea ca Miya se transpune in personajul pe care il pozeaza: "Tu esti eu, indiferent daca in fata camerei se afla chipul expresiv al unui batran, al unei fete de maritat sau al unui copil". De asemenea, fotografia devine sentiment: "Cand sunt trist si poza plange". Directorul adjunct al Muzeului Taranului Roman ne-a declarat: "Pentru tiparirea albumului, Miya a venit de cinci ori din Japonia pe cheltuielile lui si a dormit in tipografie zece zile". Cand a fost pusa fata in fata pentru prima oara cu pozele lui Kosei Miya si a fost rugata sa le selecteze dupa criteriu etno-lo-gic, Irina Nicolau a exclamat: "Am avut impresia ca ma lovesc de un fluture! Atata culoare, atata viata simpla incat mi-am dat seama ca e dincolo de etnologic sau inainte de etnologic".
Singurul criteriu permis in selectie a fost frumosul.

Ana–Sofia Misciu